Introducere

    Sinoadele au fost adunări ale conducătorilor Bisericii de pretutindeni, ținute cu scopul de a rezolva diferite probleme atunci când nu s-a putut ajunge la consens prin simple discuții. Majoritatea sinoadelor au fost locale, cu excepția a șapte sinoade, denumite ecumenice (generale), ale căror hotărâri au avut o aplicare universală. Înainte de aceste șapte sinoade, prima întâlnire a conducătorilor Bisericii a avut loc la Ierusalimul, în primul secol, când Apostolii au hotărât dacă neevreii trebuie să devină întâi evrei pentru a putea primi pe Hristos (Fapte 6:1-7).

    Cele șapte Sinoade Ecumenice acoperă perioada dintre anii 325 și 787 d.Hr., iar hotărârile lor reprezintă temelia învățăturii creștine acceptate de ramurile răsăriteană și apuseană ale Bisericii. Hotărârile acestor Sinoade au fost luate sub călăuzirea Duhului Sfânt, așa cum le-a promis Iisus Hristos Apostolilor Săi.

     La aceste Sinoade Ecumenice au fost întocmite multe canoane sau norme care guvernează administrarea Bisericii.

     Biserica Romano-Catolică consideră ca ecumenice și unele sinoade ulterioare, organizate numai de autoritățile romano-catolice. Aceste sinoade (concilii, după cum sunt numite în Apus), dintre care ultimul este al doilea Conciliu de la Vatican (1962-1965), nu sunt acceptate de Biserica Ortodoxă ca având valabilitatea sau autoritatea adevăratelor Sinoade Ecumenice. Astfel, nici una dintre deciziile acestor concilii regionale apusene nu este valabilă în Biserica Ortodoxă. Pentru a înțelege mai bine motivele convocării lor și deciziile care au fost adoptate, prezentăm mai jos cele șapte Sinoade Ecumenice.